Cum să vorbești mult fără să spui nimic!

     Un amalgam de gânduri îi năvălește în minte, oriunde s-ar uita cu ochii nu vede nimic,nu se poate concentra pe nimic concret, în minte totul se succede rapid, una după alta, imaginile vin, se duc, se întorc, nu au noimă, îl hăituiesc, nu îl lasă să respire, să gândească, să își dea seama de ce. Vede o fată, parcă îi aduce aminte de cineva cunoscut, de cineva care ar fi putut să fie, iarăși mii de imagini îi năvălesc în cap, își imaginează o viață pe care nu a trăit-o niciodată, își urăște creierul pentru că îi arată dupa ce a tânjit întotdeauna și nici acum nu are, întoarce capul în dreapta, vede altă fată și iar i se pare că seamănă cu altcineva, tăvălugul de false amintiri pornește din nou, și mai multe și mai repede și mai palpabile. Parcă nu își poate controla mintea, parca nu mai este a lui, ca și cum cineva i-ar turna mereu, mereu o altă viață în amintiri, mereu alte așteptări neîmplinite în trecut pentru un prezent fad, ca și cum acelui cineva i-ar face plăcere să îl vadă cum nu înțelege, cum se zbate să scape, cum la un moment dat își dorește să creadă minciuna și cum imediat își dă seama cât de găunos este pe dinăuntru.
      Zorii zilei bat ușor în fereastră, mireasma rece a dimineții îi învioară nările, parcă s-ar da jos din pat dar totuși nu poate. E ceva în aer, liniștea îl apasă, nu a mai fost de mult atât de multă liniște. Așteaptă să audă ceva însă sunetele întârzie să apară, își simte tâmplele pulsând și parcă aude sângele cum gâlgâie prin vene. Clar e prea liniște. Într-un sfârșit se ridică din pat. Parcă ar fuma. Se duce ușor la bucătărie și își aprinde o țigare. Imediat aerul se umple de mirosul chibritului amestecat cu tutun. Îi place mirosul acesta, e ceva familiar în el, poate o vaga memorie de la un bunic acum prea bolnav pentru a-și mai aprinde vreo țigare,duce țigarea la buze și trage cu atâta nesaț încât îl doare. Așa da, astea sunt sigur imagini reale, sunt amintiri din viața adevărată, pe care a trăit-o și o repetă ceas de ceas, zi de zi, săptămână de săptămână. În sfârșit a scăpat de himerele unei existențe pe care nu a avut-o, pe care acel cineva se încăpățânează să i-o imprime pe retină. Ajunge acasă. Tot ce își dorește e să se întindă în pat. În timp ce încearcă să adoarmă îi răsună în cap câteva versuri: „Is this the real life? Is this just fantasy? Caught in a landslide/ No escape from reality”. Se face liniște, încet totul începe să dispară...