Fragmente(2)

Cumva... e aiurea. Întotdeauna mi-am zis că pe mine nu o să mă afecteze chestiile astea şi totuşi se pare că nu mai pot trăi din cauza unor chestii din astea. Nu am linişte, simt că mă sufoc, că mă prăbuşesc, da, că mă prăbuşesc, asta ar fi cea mai bună descriere. Şi partea cea mai rea e că această cădere nu se mai termină, parcă tot cad si cad , dar nu ajung niciodată la fund. Zici că am dat de o groapă fără fund, fără sfârşit, unde mă tot duc în jos şi sunt conştient de asta, nu am nici o persepectivă de mai bine, ştiu cum o să se termine, dar nu ajung niciodată jos. Parcă inevitabilul întârzie să se producă, ca şi cum locul acela unde trebuie să ajung, fundul prăpastiei, se îndepărteaza într-una, este palpabil, este real, dar nu pot ajunge acolo, cel putin nu încă, nu acum.