Tastează,tastează,tastează.......ce dracu să mai tastez....nu stiu, orice...tot ce vrei, scrie tot. Ce gandesti, ce faci, la ce te uiţi acum, ce muzică asculţi, ce filme îţi plac, ce dileme extrapulifantastice ai tu, ce te apasă. Uite poţi sa incepi prin a spune ce anume te apasă. Prin a descrie lucrurile alea care crezi tu că nu te lasă să dormi noaptea. Poţi face asta?
duminică, 15 februarie 2009
sâmbătă, 14 februarie 2009
Răul din noi
Când eram mic încercam să îmi imaginez cum ar arăta răul. Închideam ochii şi încercam să îl văd. Ce anume îmi apărea în faţă nu îmi este nici acum foarte clar, singura certitudine pe care o am este că mintea mea îmi punea în faţa ochilor o imagine tipică a răului în viziunea unui copil. Era un fel de monstru, o creatură oribilă,diformă, în fine aţi prins ideea, aşa materializam eu atunci răul. Pentru mine era o creatură înspaimântătoare care are ca unic scop chinuirea oamenilor ,ce au greşit, pe veci. Timpul a trecut , vreo 12 ani de atunci, şi iată-mă azi încercând să îmi imaginez cum arată răul. Din nou fac cum am facut acum mult timp si închid ochii. Cea ce văd acum mă sperie si mă nelinişteşte mult mai mult decât ce am văzut când eram mic. Pentru că acum văd oameni. Răul nu mai este ceva îndepărtat, abstract, este aici , acum , este printre noi, este în noi, noi suntem răul. Şi asta mă face să îmi fie dor de atunci când credeam că toţi oamenii sunt buni. Probabil că în asta constă inocenţa copiilor, capacitatea lor de a crede în oameni, de a crede că lumea este un loc bun şi că răul este o ameninţare îndepărtată care pândeşte din umbră, dar doar atât, pentru că mereu există cineva care să aibă grija de noi. Mi-aş dori enorm să mai pot să cred şi eu în oameni, să cred ca oricine este bun şi alte dulcegării din astea. Dar realitatea este alta, o realitate care nu este nici pe departe la fel ca ce credeai când erai mic.
un telefon...
Cum se poate ca o zi proasta sa se termine bine?
Asta nu se poate intampla. Se intampla insa de obicei ca pe parcursul mai sus amintitei zile sa ai parte de experiente care sa te faca sa doresti sa nu te fi trezit din pat... Dupa ce ma trezesc cu o ora mai tarziu decat ar fi trebuit si pierd la rand tramvai, metrou, tramvai, si sunt rupt de foame, de grabit ce sunt nu am timp nici sa imi iau ceva de mancare, dupa toate astea cred ca restu' zilei o sa fie mai bun. Da' asta e numai inceputul...doar asa sa ma introduca in atmosfera asta.....ajung la munca, seful imi atrage atentia ca am intarziat enspe mi de minute si ca de ce nu pot sa ajung si eu niciodata la timp (PENTRU CA NU POT!)....se mai intampla 10 chestii care nu imi convin, ajung sa ma gandesc ce dracu caut eu aici, de ce nu sunt la scoala si de ce am ignorat faptul ca motivul pentru care am venit in Bucuresti a fost facultatea. Cum vin gandurile astea tot asa si pleaca, dar ma lasa cu un gust amar pentru restul zilei. Insa mai pe la 17 primesc un telefon...ma suna Tata....raspund...alo!....aaa e mama. Vrea sa vorbeasca cu mine, ca nu m-a mai auzit de mult si nici pe acasa nu am mai fost de mult. Imi povesteste ce mai face tata, ce mai face fratele meu mai mic, si apoi ma intreaba:
- De ce nu mai vi si tu pe acasa?
Aici am ramas blocat....de ce nu ma mai duc pe acasa...nu am mai fost de atatea luni...ce ma retine atat de tare aici?...la scoala nu ma duc foarte des spre deloc, cu serviciul as putea sa imi iau cateva zile libere sa ma duc acasa, dar nu fac asta...prefer sa stau aici in mocirla asta de oras. O intrebare simpla care ar fi trebuit sa aiba un raspuns la fel de simplu, dar nu stiu de ce nu am putut sa dau raspunsul ala. I-am zis doar ca nu pot acum si ca o sa incerc sa ajung vreodata. Atat.
Asta a fost punctul culminant al zilei proste....si ciudat a venit printr-o simpla discutie la telefon.Pana cand am ajuns in pat sa dorm mi s-au mai intamplat inca 100 de chestii ...ca sa imi ajunga si pentru a doua zi.
Asta nu se poate intampla. Se intampla insa de obicei ca pe parcursul mai sus amintitei zile sa ai parte de experiente care sa te faca sa doresti sa nu te fi trezit din pat... Dupa ce ma trezesc cu o ora mai tarziu decat ar fi trebuit si pierd la rand tramvai, metrou, tramvai, si sunt rupt de foame, de grabit ce sunt nu am timp nici sa imi iau ceva de mancare, dupa toate astea cred ca restu' zilei o sa fie mai bun. Da' asta e numai inceputul...doar asa sa ma introduca in atmosfera asta.....ajung la munca, seful imi atrage atentia ca am intarziat enspe mi de minute si ca de ce nu pot sa ajung si eu niciodata la timp (PENTRU CA NU POT!)....se mai intampla 10 chestii care nu imi convin, ajung sa ma gandesc ce dracu caut eu aici, de ce nu sunt la scoala si de ce am ignorat faptul ca motivul pentru care am venit in Bucuresti a fost facultatea. Cum vin gandurile astea tot asa si pleaca, dar ma lasa cu un gust amar pentru restul zilei. Insa mai pe la 17 primesc un telefon...ma suna Tata....raspund...alo!....aaa e mama. Vrea sa vorbeasca cu mine, ca nu m-a mai auzit de mult si nici pe acasa nu am mai fost de mult. Imi povesteste ce mai face tata, ce mai face fratele meu mai mic, si apoi ma intreaba:
- De ce nu mai vi si tu pe acasa?
Aici am ramas blocat....de ce nu ma mai duc pe acasa...nu am mai fost de atatea luni...ce ma retine atat de tare aici?...la scoala nu ma duc foarte des spre deloc, cu serviciul as putea sa imi iau cateva zile libere sa ma duc acasa, dar nu fac asta...prefer sa stau aici in mocirla asta de oras. O intrebare simpla care ar fi trebuit sa aiba un raspuns la fel de simplu, dar nu stiu de ce nu am putut sa dau raspunsul ala. I-am zis doar ca nu pot acum si ca o sa incerc sa ajung vreodata. Atat.
Asta a fost punctul culminant al zilei proste....si ciudat a venit printr-o simpla discutie la telefon.Pana cand am ajuns in pat sa dorm mi s-au mai intamplat inca 100 de chestii ...ca sa imi ajunga si pentru a doua zi.
sâmbătă, 7 februarie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
