Tablou urban
Acum 12 ani
vineri, 31 august 2012
Cum să vorbești mult fără să spui nimic!
Un amalgam de gânduri îi năvălește în minte, oriunde s-ar uita cu ochii nu vede nimic,nu se poate concentra pe nimic concret, în minte totul se succede rapid, una după alta, imaginile vin, se duc, se întorc, nu au noimă, îl hăituiesc, nu îl lasă să respire, să gândească, să își dea seama de ce. Vede o fată, parcă îi aduce aminte de cineva cunoscut, de cineva care ar fi putut să fie, iarăși mii de imagini îi năvălesc în cap, își imaginează o viață pe care nu a trăit-o niciodată, își urăște creierul pentru că îi arată dupa ce a tânjit întotdeauna și nici acum nu are, întoarce capul în dreapta, vede altă fată și iar i se pare că seamănă cu altcineva, tăvălugul de false amintiri pornește din nou, și mai multe și mai repede și mai palpabile. Parcă nu își poate controla mintea, parca nu mai este a lui, ca și cum cineva i-ar turna mereu, mereu o altă viață în amintiri, mereu alte așteptări neîmplinite în trecut pentru un prezent fad, ca și cum acelui cineva i-ar face plăcere să îl vadă cum nu înțelege, cum se zbate să scape, cum la un moment dat își dorește să creadă minciuna și cum imediat își dă seama cât de găunos este pe dinăuntru.
Zorii zilei bat ușor în fereastră, mireasma rece a dimineții îi învioară nările, parcă s-ar da jos din pat dar totuși nu poate. E ceva în aer, liniștea îl apasă, nu a mai fost de mult atât de multă liniște. Așteaptă să audă ceva însă sunetele întârzie să apară, își simte tâmplele pulsând și parcă aude sângele cum gâlgâie prin vene. Clar e prea liniște. Într-un sfârșit se ridică din pat. Parcă ar fuma. Se duce ușor la bucătărie și își aprinde o țigare. Imediat aerul se umple de mirosul chibritului amestecat cu tutun. Îi place mirosul acesta, e ceva familiar în el, poate o vaga memorie de la un bunic acum prea bolnav pentru a-și mai aprinde vreo țigare,duce țigarea la buze și trage cu atâta nesaț încât îl doare. Așa da, astea sunt sigur imagini reale, sunt amintiri din viața adevărată, pe care a trăit-o și o repetă ceas de ceas, zi de zi, săptămână de săptămână. În sfârșit a scăpat de himerele unei existențe pe care nu a avut-o, pe care acel cineva se încăpățânează să i-o imprime pe retină. Ajunge acasă. Tot ce își dorește e să se întindă în pat. În timp ce încearcă să adoarmă îi răsună în cap câteva versuri: „Is this the real life? Is this just fantasy? Caught in a landslide/ No escape from reality”. Se face liniște, încet totul începe să dispară...
Zorii zilei bat ușor în fereastră, mireasma rece a dimineții îi învioară nările, parcă s-ar da jos din pat dar totuși nu poate. E ceva în aer, liniștea îl apasă, nu a mai fost de mult atât de multă liniște. Așteaptă să audă ceva însă sunetele întârzie să apară, își simte tâmplele pulsând și parcă aude sângele cum gâlgâie prin vene. Clar e prea liniște. Într-un sfârșit se ridică din pat. Parcă ar fuma. Se duce ușor la bucătărie și își aprinde o țigare. Imediat aerul se umple de mirosul chibritului amestecat cu tutun. Îi place mirosul acesta, e ceva familiar în el, poate o vaga memorie de la un bunic acum prea bolnav pentru a-și mai aprinde vreo țigare,duce țigarea la buze și trage cu atâta nesaț încât îl doare. Așa da, astea sunt sigur imagini reale, sunt amintiri din viața adevărată, pe care a trăit-o și o repetă ceas de ceas, zi de zi, săptămână de săptămână. În sfârșit a scăpat de himerele unei existențe pe care nu a avut-o, pe care acel cineva se încăpățânează să i-o imprime pe retină. Ajunge acasă. Tot ce își dorește e să se întindă în pat. În timp ce încearcă să adoarmă îi răsună în cap câteva versuri: „Is this the real life? Is this just fantasy? Caught in a landslide/ No escape from reality”. Se face liniște, încet totul începe să dispară...
joi, 30 august 2012
miercuri, 29 august 2012
Scurt ghid de nepăsare
Toți avem ceva la care ținem, fie că recunoaștem sau nu, mereu va fi ori familia, un prieten sau mai mulți, de ce nu, chiar și un obiect care ne aduce aminte de ceva ori un animal de companie sau un loc anume.
Bun, atunci cum facem să nu ne mai pese de nici unul din aceste lucruri? E foarte simplu de fapt!
Trebuie doar să ai un calculator conectat la internet, e mult mai simplu decât dacă ți-ai imagina diverse chestii nasoale. Deschizi calculatorul, și cauți câteva povești extrem de triste, preferabil, ale copiilor bolnavi de cancer și câteva poze din războaiele de acum sau de mai demult. Și apoi după ce vezi toate chestiile alea bolnave îți dai seama că totul este efemer și că orice ai face tu nu o să aibă un impact atât de mare precum ai văzut în filmul ăla „The Secret” și universul nu conspiră pentru bunăstarea ta. De obicei oamenii normali după ce experimentează niște chestii absurde sau sunt martori ai unor chestii absurde ori, de ce nu, doar citesc poveștile unor chestii absurde, realizează că nu sunt mulțumiți de felul în care au trăit până în acel moment și se împart în 2 mari categorii.
Primii își dau seama că sunt norocoși și au fost feriți de multe probleme mari și situații absurde, la care au fost martori, au auzit de la alții sau au citit despre ele. Din momentul în care realizează că se poate mult mai rău, o să aibă o perspectivă optimistă asupra vieții în general și o să încerce să fie mai buni, mai prietenoși, mai altfel decât fuseseră până atunci.
A doua categorie sunt cei care mă interesează pe mine. Dându-și seama de ironiile unei sorți haotice, unde nimic nu e prestabilit și liberul arbitru e ceva din povești pur și simplu își rezumă orizontul de așteptări la ziua de mâine, măcar aia vine sigur. Nu o să înceteze să mai aibă o viață socială, gen brusc au devenit talibani, dar nu o mai pună un accent atât de mare pe false prietenii, situații de la muncă și etc. Pur și simplu o să ia fiecare zi în parte fără prea mare interese pentru ce a fost sau ce o să vină.
Revenind la titlu: deschizi calculatorul, apoi mozilla, explorer, chrome, opera, safari, ce te încălzește pe tine și dai click aici sau aici sau aici sau aici sau aici sau aici sau aici sau la ceva autohton. Toate astea, în afară de primul link, care este, cum spuneam, dovada acelei sorți haotice, sunt mărturi ale naturii umane, fie că este vorba de cruzimea din războaie, fie că este vorba de lăcomia din timp de pace. Dupa ce vezi toate astea n-ai cum să nu te gândești serios dacă merită să iei ceva în serios!
marți, 28 august 2012
luni, 27 august 2012
duminică, 26 august 2012
alegeri, alegeri
Ce căcat o să faci mai departe, când nici până acum nu îți este clar ce ai făcut până acum? Hmm, ce posibilități au fost? Păi să zicem că au fost câteva, dar cât de reale erau ele? Cam asta e chestia când te legi de trecut și de drumurile pe care puteai să mergi și cum te-ar fi dus acele drumuri în alt punct mult mai diferit față de cel în care ești acum. Dacă stai să te gândești mai bine chiar îți pare rău că nu le-ai urmat (că nu ți-ai părăsit zona de confort ca să folosesc un clișeu, paranteză la paranteză, postul ăsta stă ca draft de 2 ani, deci chestia cu zona de confort e din înainte de toate pozele alea cu citate, cum ar zice clasicii „before it was cool”). Dar ar trebui să îți pui următoarea întrebare: cât de reale erau acele posibilități? Dacă toate aceste regrete sunt pentru niște lucruri superficiale care nu ar fi dus niciunde? E un fel de negare dar te ajută să rămâi lucid...
Cu like-uri o să salvăm lumea!
Imaginează-ți o stare de nervozitate și frustare evidentă la toate popoarele din lumea asta. De la mic la mare, de la tânăr la bătrân, de la prost la deștept, toată lumea are ceva de spus și în mare nu mai sunt de acord cu ordinea lucrurilor din acest moment, ce mai, este nevoie de o schimbare, ceva, orice numai sa nu mai fie același lucru ca și până acum.
Se cere implicare, coeziune și unitate la nivel național. Doar uniți și exprimând într-o singură voce nemulțumirile și problemele ne facem auziți. Mijloace există, internet, rețele de socializare, telefoane mobile, atâtea moduri de a propaga o idee și de a face cunoscut tuturor un țel comun. Și cum se profită de posibilitățile astea: păi frate am dat like, mai departe nu mai ține de mine. Eu unul mi-am făcut rolul meu, adică nici nu îți imaginezi cât înseamnă un like pe facebook, e ceva de genul la 10 mii o să își dea demisia toți, la 20 de mii o să se oprească poluarea din lumea asta și la 1 milion de like-uri pe facebook toți o să trăim fericiți și tineri până la adânci bătrăneți (cum o veni asta, să trăiești tânăr până la bătrânețe). E cea mai tare invenție butonul ăsta de like, e mai tare ca berea cu semințe, cum am putut trăi fără like-uri pînă acum? Îți dai seama dacă ar fi avut Mihai Viteazu like-uri acum eram buricul pământului!
Dați like și o să vedeți că tot ce vă doriți o să se împlinească...da, sigur că da!
Se cere implicare, coeziune și unitate la nivel național. Doar uniți și exprimând într-o singură voce nemulțumirile și problemele ne facem auziți. Mijloace există, internet, rețele de socializare, telefoane mobile, atâtea moduri de a propaga o idee și de a face cunoscut tuturor un țel comun. Și cum se profită de posibilitățile astea: păi frate am dat like, mai departe nu mai ține de mine. Eu unul mi-am făcut rolul meu, adică nici nu îți imaginezi cât înseamnă un like pe facebook, e ceva de genul la 10 mii o să își dea demisia toți, la 20 de mii o să se oprească poluarea din lumea asta și la 1 milion de like-uri pe facebook toți o să trăim fericiți și tineri până la adânci bătrăneți (cum o veni asta, să trăiești tânăr până la bătrânețe). E cea mai tare invenție butonul ăsta de like, e mai tare ca berea cu semințe, cum am putut trăi fără like-uri pînă acum? Îți dai seama dacă ar fi avut Mihai Viteazu like-uri acum eram buricul pământului!
Dați like și o să vedeți că tot ce vă doriți o să se împlinească...da, sigur că da!
sâmbătă, 25 august 2012
Cum ar fi să...?
-Ce faci când mori?
-E un pic retorică întrebarea, mai poți să faci ceva când ești mort?
-Totuși ca idee, considerând că viața este doar un drum spre moarte, drum pe care trebuie să îl parcurgi cât mai lin și să iei aminte la toate locurile și oamenii pe care i-ai cunoscut. Ideal ar fi să mai și rămână ceva în urma ta.
-Oare?
-Da, de la o vârstă începi să te gândești la lucruri de genul ăsta, și concluziile nu sunt mereu mulțumitoare!
-Dar ce se întâmplă când un eveniment neașteptat precum moartea apare când nu ai ajuns la vârsta la care începi sa te gândești la un fel de „inventar” al vieții? Să zicem că încă ești la începutul drumului și nu ai lăsat mare lucru în urma ta și în plus chiar nu ai trăit cum ai fi vrut.
-Nu cred că ai putea să regreți ceva, fiind dată situația în care te afli!
-Totuși, cum ar fi, să te trezești într-o zi mort? Da, să te trezești mort!
-Probabil ar fi hilar, uitați-vă la mortul VIU! Prime time peste prime time!
-Știu, sună absurd, dar asta e cea mai bună descriere. Pur și simplu fără nici un motiv, din absolut nici o cauză, să te trezești mort. Un accident, bătrânețea, boala, violența sunt cauze rezonabile, banii, lăcomia, ura, chiar si sacrificiul de sine, să zicem, sunt motive foarte serioase în lumea asta pentru a muri. Cum ar fi însă să mori fără nici un motiv, din absolut nici o cauză? O moarte plată, absurdă și neinteresantă.
-Cum așa, cum vine asta?
-Fiecare viață este importantă, fiecare moment e unic, însă când te bucuri de acel moment, când ai parcurs un drum desul de lung și ți se pare că corect că ai ajuns la capătul lui, atunci e ca și un fel de premiu, la modul: ai făcut de toate, ai învățat ce e important, ți-ai respectat familia, prietenii, ai fost om printre oameni, poftim, un premiu de excelență pentru întreaga ta activitate. Dar atunci când se stinge lumina fără să te aștepți, fără motiv, fără cauză, când, brusc, totul se prăbușește și încetează a mai exista, atunci e nedrept!
-Ești dubios amice!
P.S: Dedicație!
-E un pic retorică întrebarea, mai poți să faci ceva când ești mort?
-Totuși ca idee, considerând că viața este doar un drum spre moarte, drum pe care trebuie să îl parcurgi cât mai lin și să iei aminte la toate locurile și oamenii pe care i-ai cunoscut. Ideal ar fi să mai și rămână ceva în urma ta.
-Oare?
-Da, de la o vârstă începi să te gândești la lucruri de genul ăsta, și concluziile nu sunt mereu mulțumitoare!
-Dar ce se întâmplă când un eveniment neașteptat precum moartea apare când nu ai ajuns la vârsta la care începi sa te gândești la un fel de „inventar” al vieții? Să zicem că încă ești la începutul drumului și nu ai lăsat mare lucru în urma ta și în plus chiar nu ai trăit cum ai fi vrut.
-Nu cred că ai putea să regreți ceva, fiind dată situația în care te afli!
-Totuși, cum ar fi, să te trezești într-o zi mort? Da, să te trezești mort!
-Probabil ar fi hilar, uitați-vă la mortul VIU! Prime time peste prime time!
-Știu, sună absurd, dar asta e cea mai bună descriere. Pur și simplu fără nici un motiv, din absolut nici o cauză, să te trezești mort. Un accident, bătrânețea, boala, violența sunt cauze rezonabile, banii, lăcomia, ura, chiar si sacrificiul de sine, să zicem, sunt motive foarte serioase în lumea asta pentru a muri. Cum ar fi însă să mori fără nici un motiv, din absolut nici o cauză? O moarte plată, absurdă și neinteresantă.
-Cum așa, cum vine asta?
-Fiecare viață este importantă, fiecare moment e unic, însă când te bucuri de acel moment, când ai parcurs un drum desul de lung și ți se pare că corect că ai ajuns la capătul lui, atunci e ca și un fel de premiu, la modul: ai făcut de toate, ai învățat ce e important, ți-ai respectat familia, prietenii, ai fost om printre oameni, poftim, un premiu de excelență pentru întreaga ta activitate. Dar atunci când se stinge lumina fără să te aștepți, fără motiv, fără cauză, când, brusc, totul se prăbușește și încetează a mai exista, atunci e nedrept!
-Ești dubios amice!
P.S: Dedicație!
Nehotărâții sorți ai bătăliei
„-Eu nu cred asta, spuse Jim. Toate lucrurile mărețe au avut începuturi violente.
-Nu exista începuturi, zise Burton. Și nici finaluri. Mie mi se pare că omul s-a angajat într-o luptă oarbă și teribilă, născută dintr-un trecut pe care nu și-l amintește și îndreptată spre un viitor pe care nu-l poate prevedea sau înțelege. Și omul a întâlnit și a învins orice inamic, mai puțin unul. Nu se poate câștiga împotriva lui însuși. Cum omenirea se urăște pe sine”
JOHN STEINBECK - NEHOTĂRÂȚII SORȚI AI BĂTĂLIEI
-Nu exista începuturi, zise Burton. Și nici finaluri. Mie mi se pare că omul s-a angajat într-o luptă oarbă și teribilă, născută dintr-un trecut pe care nu și-l amintește și îndreptată spre un viitor pe care nu-l poate prevedea sau înțelege. Și omul a întâlnit și a învins orice inamic, mai puțin unul. Nu se poate câștiga împotriva lui însuși. Cum omenirea se urăște pe sine”
JOHN STEINBECK - NEHOTĂRÂȚII SORȚI AI BĂTĂLIEI
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
